În ziua aceea fusesem la dentist și timpul parcă se dilatase pentru ca să se strângă iar la loc mai apoi. Ajunsesem târziu acasă și fusesem zorit cu masa și cu cele uitate lucruri aruncate în bagaj. Și toate acestea rupseseră și ele din timpul - și așa puțin - pe care îl mai aveam... Limbile ceasului se apropiau amenințător de ora de plecare și eu nu eram (încă) gata!Drumul spre gară a fost o alergare continuă. Părea că nu mai ajungem, că gara se depărta pe măsură ce ne apropiam. Chiar în fața ei ne-au lăsat speranțele: auzeam în difuzoare vocea metalică care anunța... plecarea trenului.
Nici eu nu știu cum am urcat în trenul care deja se pusese în mișcare. Îmi aduc aminte pe scară cum l-am privit pe tata rămas pe peron cu fața roșie de alergat. La rândul meu gâfâiam, dar eram fericit (și pe undeva mirat!) că ajunsesem totuși, Pe undeva, în mintea mea, nu îmi puteam alunga gândul că pierdusem trenul și că trebuia să mă interesez când urma să plece un altul.
Nu știu de ce am simțit nevoia să scriu asta acum, când tata nu mai este. Poate că este o zi de noiembrie, o zi de toamnă ca toate cele ale plecărilor mele. Sunt multe întâmplări cu tata cu mai mult miez, cu sfaturi, cu lecții de viață: dar ceea ce mi s-a întipărit în minte este acel drum, acea alergare, acel tren prins în ultima clipă și tata rămas pe peron. Poate pentru că drumul acelea a fost unul dintre cele care deschidea viața de după...
Dedicat părinților mei și tuturor părinților care ne-au fost alături în drumurile din viață...
