sâmbătă, 26 ianuarie 2019

Puterea Micului Gând Pozitiv (poveste pentru cei mici și cei mari)

de Ion-Ovidiu Pânișoară

Micul Gând Pozitiv „Eu Pot!” s-a hotărât într-o zi să încerce să schimbe lumea. Așa i-a venit lui deodată și a mers, repede, repede, să se sfătuiască cu celelalte gânduri.
- Ce zici, a întrebat el primul gând pe care l-a întâlnit, mergi cu mine să schimbăm lumea?
- Nu pot! a strigat acesta și s-a îndepărtat repede, repede.
- Dar tu - a oprit Micul Gând Pozitiv un alt gând - tu vrei să mă însoțești afară, în lumea lucrurilor făcute?
- Nu vreau! s-a strâmbat și acesta și l-a privit cu superioritate...
- Vrea totuși cineva? a strigat Micul Gând Pozitiv cu un pic de descurajare în glas - se cuvine să o spunem...
- Nu știu! a auzit în spate o voce
- Nu cred! s-a aplecat spre el un gând ce tocmai trecea pe acolo...
Micul Gând Pozitiv a lăsat capul în jos. Dacă toate aceste gânduri nu intenționau să schimbe lumea ce rost avea să mai încerce? Tocmai își propusese să facă cale întoarsă când s-a auzit strigat:
- „Eu Pot!” așteaptă-mă!
S-a întors și a văzut-o pe doamna Speranță - profesoara lui.
- Bună dimineața! a salutat-o el respectuos. Dar de ce m-ați strigat „Eu pot!”?
- Ai uitat? Acesta este numele tău!
- Cuuum? s-a bâlbâit Micul Gând Pozitiv. Așa era, dar ce rușine i se întâmplase! Cum putea cineva să-și uite numele? Toată lumea îl strigase, toată viața, doar după prenume - Micul Gând Pozitiv.
- Ai stat prea mult în preajma gândurilor negative și ți-ai uitat numele, a zâmbit profesoara. Eu îl știu din catalog! Și este un nume foarte frumos!
- Așa este! a strigat râzând Micul Gând Pozitiv. Eu Pot! Eu Pot! Eu Pot! Eu Pot să schimb lumea! 

În viață, un profesor bun ne poate ajuta să schimbăm lumea ...





miercuri, 9 ianuarie 2019

Fulgul care avea frică de înățime (poveste pentru părinți)

Ovidiu Pânișoară
Iarna începuse de ceva timp, dar ninsoarea întârzia să apară. Copiii se uitau tot mai des spre cerul încărcat de nori, dar ferestrele deschise aduceau în casă doar frigul tăios.
Toate păreau că încremeniseră într-o așteptare nefirească.
Și totuși parcă ceva se simțea în aer. Fulgii erau acolo sus: dar de ce nu ningea?
Ei bine toată problema pornise de la un mic fulg de zăpadă care avea... rău de înălțime! Când norii ajunseseră deasupra orașului el începuse să plângă:
- Nu vreau să sar! Este prea sus și o să mă lovesc rău, rău!
- Dar acesta este rolul nostru, al fulgilor... auzise glasurile celorlalți din jur. O să ajungem jos, o să ne transformăm în bulgări, în oameni de zăpadă, în...
- Și dacă nu o să dorească copiii să se joace cu noi? Și dacă o să fie cald, acolo jos? Dacă o să ne topim? Dacă...
Și cum întrebările erau fără sfârșit și ceilalți fulgi s-au molipsit de la teama lui. În curând niciun fulg nu mai dorea să facă parte din ninsoare.
- Mai bine aici sus... spuneau ei ... cine știe ce ne așteaptă acolo jos?
Iar zilele treceau una după alta fără să înceapă să ningă!!!
Apoi, într-o seară, s-a apropiat de norii plini de fulgi un nor bătrân. El oferise deja altui oraș o ninsoare frumoasă și acum hoinărea purtat de vânt peste tot.
- De ce vă este frică? a întrebat el
- Pentru că am putea să ne topim, să fim călcați în picioare, murdăriți...! a strigat micul fulg de nea.
- Gândește-te bine, a zâmbit norul cel bătrân,  și spune-mi de ce îți este frică cu adevărat!
Fulgul a stat să-și amintească de la ce pornise totul.
- Cred că îmi este frică de înălțime! Dacă, în loc să plutesc o să cad?
- Hai să îți arăt ceva - i-a spus norul - vino cu mine!
Și luând în el micuțul fulg l-a dus până la cel mai apropiat copac. S-a lăsat până lângă crengile acestuia (cât a putut el de mult) și i-a spus:
- Încearcă să sari până acolo!
- Dar dacă cad?
- O să te prindă copacul în crengile lui, nu te speria!
Și așa a fost. Micul fulg a reușit să facă un salt și a ajuns drept pe o creangă a copacului. Apoi de acolo pe o alta și încet, încet a ajuns pe cea mai de jos crenguță.
- Uite - i-a spus copacul - acolo este fereastra unui copil care tare mult își mai dorește să ningă. Fă un salt mic și o să poți ajunge pe pervaz!
Când copilul a văzut fulgul așezat pe pervazul ferestrei sale a sărit în sus strigând cu bucurie:
- Mama!!! În sfărșit a început să ningă!
Dar și el, fulgul, se simțea tare bine privindu-l pe copil și s-a bucurat că în călătoria sa ajunsese până acolo când... un vânt s-a pornit din senin și s-a simțit luat în brațe și ridicat în aer. Încet casa se micșora, apoi copacul și - ușor, ușor - a ajuns înapoi în norul cel bătrân.
- De ce nu m-ai lăsat să stau pe pervazul acela? Era atât de bine să văd strălucirea din ochii copilului! Reușisem!
- Așa este, dar acum trebuie să reușești și singur să ajungi acolo! Acum ai văzut că poți! Dar trebuie să încerci singur! O să mai ai parte de multe ninsori și nu o să mai fiu alături de tine ca să te ajut să-ți alegi fereastra!
Întors pe nor, fulgul a privit, de sus, casa. Acum știa care era obiectivul său: dorea să ajungă din nou pe pervazul ferestrei copilului cu luminițe în ochi. A privit în direcția copacului și s-a lăsat purtat de vânt spre crengile acestuia. Ajuns pe creanga cea mai sus s-a odihnit un pic cu inima gata, gata să-i sară din piept. Se făcuse deja dimineață când a ajuns pe crenguța cea mai de jos (acum, că nimeni nu-l mai ajutase). Dar știa că o să reușească! S-a odihnit și mai mult acum: aproape 3 ore! Apoi a așteptat să prindă un mic curent de aer și - ajuns pe pervaz - s-a lipit cu fața de fereastră. Copilul cu luminițe în ochi încă dormea.
Atunci a avut vreme să privească spre cer: încet, încet, toți ceilalți fulgi își alegeau câte o casă, câte o fereastră și apoi porneau spre obiectivul lor...