La capătul albastru al primăverii,
Se afla oamenii-cer,
Care poarta cu ei toate orizonturile noastre
Toate visurile și promisiunile,
Că furtunile vieții nu își vor face casă
În norii de ploaie și lacrimi…
La capătul fără culoare al primăverii,
Se afla oamenii-vânt,
Ei doar trec prin viața noastră,
Aruncând cu parfumul florilor,
De colo până colo,
De parca ar lasă hainele împrăștiate,
Prin toată casa sufletului nostru.
La capătul gri al primăverii,
Se afla oamenii care nu au eliberat de noapte,
Fruntea, gândurile și ritmul lor cardiac
Al zâmbetului.
Ei poartă și umbrela de ploaie și pelerina de vânt,
Și ochelari de soare cu lentile din nori de furtună.
Când ajungi la capătul tău de primavara,
Ce culoare are sufletul tău?