Culoarea sufletului tău

 La capătul albastru al primăverii,

Se afla oamenii-cer,

Care poarta cu ei toate orizonturile noastre

Toate visurile și promisiunile,

Că furtunile vieții nu își vor face casă

În norii de ploaie și lacrimi…

La capătul fără culoare al primăverii,

Se afla oamenii-vânt,

Ei doar trec prin viața noastră,

Aruncând cu parfumul florilor,

De colo până colo,

De parca ar lasă hainele împrăștiate,

Prin toată casa sufletului nostru.

La capătul gri al primăverii,

Se afla oamenii care nu au eliberat de noapte,

Fruntea, gândurile și ritmul lor cardiac

Al zâmbetului.

Ei poartă și umbrela de ploaie și pelerina de vânt,

Și ochelari de soare cu lentile din nori de furtună.

Când ajungi la capătul tău de primavara,

Ce culoare are sufletul tău?

Cerul

 Uneori, cerul seamănă cu o reclamă la visuri,

Când ești gata-gata să închizi televizorul sufletului,

Ultima imagine care ți se scufundă în ochi,

Înainte de un somn agitat, la porțile insomniei.

Uneori cerul nu mai are albastru,

L-a pierdut în cearcănele pe care le vezi în oglindă,

Când dimineața își ronțăie biscuiții,

La fereastra ta ce respiră greu prin perdelele albastre.

Și totuși, chiar și atunci când este noapte,

Sau mai ales atunci când este noapte,

Sau când deasupra ta este doar un tavan,

Invadat de toate insomniile tale,

Cerul este tot acolo, tot larg, tot albastru,

Cu stele și soare, cu nori și cu păsări,

Trebuie doar să deschizi ochii tuturor ferestrelor tale,

Și să lași perdelele să le devină aripi…

Lumea s-a schimbat, ți-ai dat seama?

 S-au schimbat multe în jurul tău și tu nici măcar nu ți-ai dat seama. Agitația timpurilor a scos ceea ce este mai rău din oameni, ei s-au schimbat, dar nici tu nu mai ești același. 

Vedem și răutate și egoism și fanfaronadă… parcă mai mult din toate acestea față de orice moment din trecut. Prietenii își trădează prietenii, încrederea scade, cuvântul dat nu mai valorează mare lucru!

Poate că ne-am pierdut de noi, de ceea ce am crezut că trebuie să fie. Unii au scos din ei tot ceea ce era rău, întunecat, prăpastiile fără fund ale disperării, regretelor, faptelor pline de vinovăție.

Alții rămân drepți (încă) în fața furtunilor, chiar dacă aceste furtuni îi răscolesc și pe ei, le lasă răni în suflet! Ești unul dintre aceștia? Atunci află că nu ești singur, dacă te uiți cu atenție mai sunt mulți oameni buni, dar, pentru asta, trebuie să îi dai la o parte, să îți ferești privirea de cei gălăgioși, cei care îți consumă energia și te abandonează când nu mai ai ce să oferi!

Trăiește așa cum crezi că este bine, dar nu aștepta o clipă din viitor când crezi ca se vor rezolva lucrurile. În timpuri grele, întotdeauna, ceea ce este rău iese la suprafață, ca o pată de ulei peste o apă cristalină, dar și ceea de este bun se întărește, devine de neoprit!

Paraziții emoționali

Ai început să te înfurii mai des? Îți ieși din fire, iritabilitatea a crescut?

Sau ești mereu trist, nimic nu pare să mai meargă, totul se strică?

Ești stresat, îngrijorat, speriat de o mulțime de lucruri?

Nu mai ai timp să te bucuri de nimic?

Nu cumva ai lăsat niște paraziți emoționali să trăiască lângă tine? Oameni nepotriviți, lucruri, locuri, situații? 

Ai lăsat deschisă poarta sufletului tău și ei s-au strecurat înăuntru. Nu crede că o să fie ușor să îi scoți de acolo. De vina ești chiar tu, te-ai obișnuit cu ei, nu vrei să “rămână locul gol”, ți se par indispensabili (pentru ca paraziții emoționali știu să te  păcălească să crezi ca fără ei nu o să poți trăi!)

Ce poți să faci? Să inviți alți musafiri în casă sufletului tău: singur nu o să-i răzbești! Alți oameni, alte locuri, alte situații… și lumina lor o să alunge paraziții!