luni, 13 iunie 2016

Inevitabila iarnă

părintele




Timpul prăbușit în genunchi
Așteapta să fie iertat. La copacul vieții
Crengile se desprindeau de pe trunchi
Și începeau să zboare ca niște păsări
Dând tare din frunze spre zări
Care nu se născuseră încă...

Tinerețea m-a mai privit doar o clipă
Apoi s-a dus să prindă din urmă copilăria
Soarele zilei făcuse gripă
Și se lăsase invadat de nori
Și de ploi uscate ca niște flori
Ce nici nu știau că sunt artificiale...

Atunci am văzut-o: sprijinită în baston
Mă aștepta răbdătoare bătrânețea
Trenul meu oprea încet, încet la peron
Îmi pierdusem deja bagajul în atâtea gări
Că nu îmi mai permiteam alte plecări
Și am coborât cu capul descoperit și pălăria în mână!

Pășind tiptil pe urmele pașilor mei
Venise iarna
Și toate trenurile fuseseră anulate.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu